Gasire norocoasa

Un mic aparat pe care l-am gasit la un faimos targ de vechituri printr-o achizitie din impuls. S-a dovedit dupa niste cercetari lungi pe internet ca fiind o mica bijuterie a anilor ’50, bakelita, posibil placata cu aur, in stil art decó. O cutiuta simpla cu o lenila in fata care mananca film de format mediu si produce imagini patrate de 6×6 cm.


Un alt fel de trecut

 

   În Rusia, viața e o reprezentare a fotografiei. Cel puțin așa îmi imaginez că este în cazul lui Sergey Prokudin Gorsky, fotograf și chimist rus, care a surprins o mare parte din această țară într-o manieră extraordinară cu o serie vastă de fotografii în culori. Ah, și asta se întâmpla undeva pe la începutul secolului trecut,  când Rusia mai era încă un imperiu unde nobilimea abuza omul de rând și nu invers.

   Provenind dintr-o familie nobliă, cu lungă tradiție militară, Prokudin-Gorsky s-a bucurat de privilegiul de a putea studia chimia sub îndrumarea lui Mendeleev, fiind în special pasionat de fotochimie. Pasionat în același timp și de fotografie, Gorsky a îmbinat știința chimiei cu meșteșugul fotografiei și a creat magie. Astăzi este considerat unul dintre pionierii fotografiei color, și într-adevăr, el a reușit să pună bazele acesteia într-un mod spectaculos, documentând metodic viața pe întinsul imperiului rusesc dinaintea primului război mondial. Cu sprijinul casei imperiale, impresionate de fotografiile în culoare ale lui Gorsky, acesta a pornit în 1909 de-a lungul Rusiei, cu un laborator fotografic amenajat într-un vagon de tren, și a realizat mii de fotografii, surprinzând lumea acelor ani în detaliu viu colorat.

   Fascinant e felul în care el a reușit să transforme culoarea în informație care să poată fi reintertpretată și renăscută peste ani. În jurul anului 1900, fotografia se înregistra pe bucăți de sticlă, în aparate de lemn, de cele mai multe ori mari și grele. La toate astea se mai adăuga și faptul că placa care urma să înregistreze scena trebuia preparată pe loc, expusă, și apoi imediat developată. Cu alte cuvinte fotografia se făcea cu laboratorul la purtător ca extensie integrantă a aparatului.  În aceste vremuri, rusul nostru a pus la punct o tehnică de fotografie color care presupunea înregistrarea unei scene de trei ori, cu câte un filtru colorat în fața obiectivului, pentru fiecare dintre cele 3 mult iubite culori: roșu, galben și albastru. În conditiile ăstea presupun că o poză dura un pic mai puțin decât realizarea unui tablou, și nu e de mirare că  nu a prins  la public, sau măcar la încă câțiva oameni, care să încerce să-l egaleze. Imaginea finală putea fi vizualizată doar prin suprapunerea a 3 proiecții colorate specific, lucru pe cât de incomod pe atât de superb în rezultatul pe care reușea să-l producă, comparabil cu tehnologia modernă și oricum cu mult înaintea zilelor sale.

Maestrul magician al fotografiei, Prokudin-Gorskii

Turbinele unei centrale hidroelectrice din Turkmenistan

Femeie Bashkir in costum traditional

Portretul lui Alim Khan, emir al Bukharei (si peste)

Schimbator de macazuri (?) pe trans-siberiana, undeva in Rusia europeana, in muntii Ural

Femei culegand ceaiul pe coasta de est a marii negre. De notat cele cateva femei care s-au miscat intre expuneri si felul in care imaginea lor nu se suprapune in toate cele trei negative, lasandu-se sa se vada fiecare individual

Catedrala sf. Nicolae din Mozhaisk

Femeie Uzbeka la intrarea unei iurte

Vanzator de pepeni in Samarkand, Uzbekistan

Imaginiile sunt preluate de pe Wikimedia commons unde o sa puteti gasi multe alte imagini din aceasi serie, prin magie expirarii drepturilor de autor. La fel, multe dintre informatiile pe care le-am folosit aici provin de pe pagina de wikipedia a artistului/rusului, pe care va invit sa o vizitati cu aceasta ocazie.


Trenuri

  Un blog e ca un tamagotchi. Trebuie sa ai grija de el, sa ii dai de mancare, sa-l cureti, si chiar sa te joci cu el, mangaindul tandru in maruntaiele ascunse pe partea invizibila voua, cititorilor. Daca nu faci asta, se ofileste, emite cate un norisor de pixeli pe post de oftat, si intr-un tarziu moare. Partea buna la toata afacerea si partea care face analogia cu atat mai neteda este ca la fel ca minunea ingineriei japoneze poate fi resetat, evident cu mai putine sunete stridente.

  Pun in prima faza o poza portocalie, cu trenuri, care reprezinta un subiect fotografic indragit deopotriva de fotografi profesionisti cat si amatori, de pe intreg globul.


Wiki loves monuments


Wikipedia e un lucru extraordinar. Nu in ultimul rand pentru ca i-a placut una dintre pozele mele. Bine, nu chiar Wikipedia, pentru ca un site nu are sentimente, ci reprezentantilor locali ai concursului „Wiki loves monuments” la care mi-am adus si eu umila mea contributie pe care o puteti vedea mai jos, si care a fost selectionata ca fiind una dintre pozele mai bune trimise, fara a fi insa vreo castigatoare (decat in ochii mei). Nu cred ca poza mai este tehnic a mea, dar cred ca o pot folosi pentru ca am renuntat la ea ca sa poata fi folosita in felul asta. Cred.


Inger plouat


O serie

   Vag inrudite intre ele, sunt cateva poze pe care le-am strans in ultima luna printre alte activitati mai serioase. Revin astfel cu ele la un ritm de postare care sa arate macar a ceva pe jumatate viu si cu aceasta ocazie am schimbat si look-ul blogului, ma bucur de orice fel de feed-back asa ca nu ezitati.

   Ok, prima poza, pentru ca imi place cel mai mult, e ceea ce presimt eu ca va constitui punctul din care pot spune ca a inceput era alb/negru pt. mine. Am evitat pana acum imaginile de acest tip ptentru ca de prea multe ori, fotograf amator fiind, pozezi o floare, o faci alb-negru si ii zici arta, nu inainte, normal, de a ii adauga un watermark, in comic sans daca e posibil. Asa ca am evitat intreg cliseul alb negru ca pe un caine ciumat, insa adevarul este ca a devenit cliseu dintr-un motiv intemeiat, pentru ca arata bine, si are impact, totul e in moderatie si sper sa o stapanesc si pe aceea in viitor.

   Urmatoarele doua poze sunt un pic supra-procesate pentru gustul meu, insa nu o sa ma mai apuc de ele, asa incat, cu umile scuze, le prezint aici, seamana intr-un fel cu o mancare in care ai scapat prea multa sare, si pentru care singura solutie e sa o iei de la capat, poate pe viitor, o sa ma intorc la ele, poate nu, oricum, nu sunt foarte rasarite in primul rand.

Duminica, prin piata Matei. In apararea consiliului local, era totusi dupa TIFF.


Indigo

   Intri si te intampina o fata sau un baiat, zambind, fortat sau nu, daca vreun pic si iti ureaza buna ziua. Te uiti in jur ca sa incepi sa intelegi in ce directii se indreapta spatiile libere, urci la etaj, probabil din teama de a nu pierde ceva important. Te intampina un loc gol, mese asejate una dupa alta si scaune care se inghesuie in jurul lor. Locul cu canapeaua de perete din capat iti pare cel mai potrivit, nu ai putea spune de ce. Zeci de optiuni te ataca de pe un meniu tematic pana ce intr-un final, mai mult presat de ospatarita reusesti sa alegi ceva. Ati comandat amandoi pui, dar aveti noroc cu sosurile care difera, si orezul. Printre poze cu revelioane, petreceri si bucatari se strecoara un film cu acelasi sonor monoton de fiecare data, distrugand fibra timpului cu fiecare repetitie. Mananci, te arzi la mana, mai asculti o data filmuletul si cand o intrebi pe chelenerita de ce e asa gol locul, afli ca toti sunt pe terasa.