Sarbatori fericite !

Un brad magic pentru un craciun fermecator in aceste ultime zile ale anului.

 

Anunțuri

Mos Nicolae fericit!

 

 


Indigo

   Intri si te intampina o fata sau un baiat, zambind, fortat sau nu, daca vreun pic si iti ureaza buna ziua. Te uiti in jur ca sa incepi sa intelegi in ce directii se indreapta spatiile libere, urci la etaj, probabil din teama de a nu pierde ceva important. Te intampina un loc gol, mese asejate una dupa alta si scaune care se inghesuie in jurul lor. Locul cu canapeaua de perete din capat iti pare cel mai potrivit, nu ai putea spune de ce. Zeci de optiuni te ataca de pe un meniu tematic pana ce intr-un final, mai mult presat de ospatarita reusesti sa alegi ceva. Ati comandat amandoi pui, dar aveti noroc cu sosurile care difera, si orezul. Printre poze cu revelioane, petreceri si bucatari se strecoara un film cu acelasi sonor monoton de fiecare data, distrugand fibra timpului cu fiecare repetitie. Mananci, te arzi la mana, mai asculti o data filmuletul si cand o intrebi pe chelenerita de ce e asa gol locul, afli ca toti sunt pe terasa.


PadinaFest – Munte/Muzica/Mancare

   Poate nu neaparat in ordinea asta. Sa incep totusi cu inceputul si acela e o vineri dimineata, dupa 4-5 ore de somn ciudat de odihnitoare fugind spre gara cu rucsacul in spate si un ghiozdanel mic si albastru pe mana, cam cum sunt acelea pe care un copil de 6-7 ani le duce la prima zi de scoala. O calatorie de tren mai tarziu eram in gara Busteni, un oras fermecator prin dimensiunea sa facila unor tineri sedentari incarcati cu mult prea multe bagaje pentru un week-end la munte. Statia de telecabina care trebuia sa ne urce pana la babele nu a fost greu de gasit si nici greu de ajuns la ea, astfel incat dupa un scurt drum si un mic urcus s-a aratat dupa un colt, sadistic de pustie. Daca vi dintr-un anumit unghi, inima o sa-ti tresara de bucurie la vederea a ceea ce pare a fi o statie functionala in asteptare de clienti, bucurie scurta de altfel pentru ca oamenii pe jumatate ascunsi dupa umbrelele tarabelor care iti ofera lucruri colorate, valorizate mai mult prin locatie, nu se inghesuie la cine stie ce piatra din poala vreunei babe sau bratara prea-sfanta facatoare de de toate ci stau la coada. O coada agonizanta, desi trebuie sa recunsosc ca si distractiva, pe alocuri. Bucegiul este un fel de sport national din cate mi-a fost dat sa observ, se pare ca orice roman cu oricat de putina mandrie nationala in vene considera o vizita la sfinx si babe un fel da datorie patriotica, ceva ce trebuie facut o data in viata pentru a intari si sublinia ideea unei tari minunate, o vizita dupa care te poti intoarce fericit acasa, impacat cu gandul ca traiesti intr-un loc minunat si peisajul face treaba pentru tine. Daca exista un punct in timp si spatiu care personifica imaginea tarii noastre asa cum e astazi, coada de la telecabina din Busteni este probabil cat de aproapte vei ajunge de ea. O asteptare exagerat de lunga pentru a plati un pret prea mare pentru un serviciu prost, localnici aparent binevoitori care iti ofera o alternativa cu masini 4×4 spre destinatia dorita la preturi idiotic de nesimtite insistand ca sunt mai ieftine decat ceea ce o sa platesti la telecabina probabil dintr-o disperare tembela. Tipi umblati prea mult pe la sala imbracati la limita prostului gust cu gagici portocalii la remorca alaturi de baieti si fete cu rucsaci si echipament de munte si familii cu copii mici si agitati. In jurul tuturor gravitand femei cu cosulete cu fructe de padure pentru a oferi un fel de distractie in asteptarea interminabila. Totul e interesant si de o fascinatie modesta pana in punctul in care frustrarea depaseste noutatea experimetului sociologic bizar la care parca asisti.

O mica parte din faimoasa coada

In telecabina contactul uman este intens

   Cand am ajuns sus la babe am avut noroc cu ceata care a dat intregii scene un aer usor mistic si a diluat putin din balciul de jos. Sunt sigur ca a transformat pietrele minunate in ceva mai interesant decat ar fi fost in alte conditii, le-am vazut, le-am admirat si am mers mai departe, uite-le :

Escaladarea nu ar trebui sa fie interzisa?

Si sfinxul, in toata maretia sa incetosata.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   Dupa mica noastra vizita si experienta anterioara, ajutati de niste sfaturi binevoitoare am decis sa renuntam la a doua telecabina si am facut un mic traseu pana la platoul Padina. O experienta interesanta care s-a lasat cu niste dureri dubios de intense in locuri din zona spatelui care nu credeam ca pot durea, da, mersul cu rucsacul in spate are farmecul sau. Ca un efect secundar nu am poze convingatoare din acesta parte a drumului, fiind prea preocupat cu respiratul, care de la un anumit punct tinde sa devina un efort constient.

OK, o am pe asta, in care padurea arata cam ca o coroana pe creasta dealului, dar cam atat.

Festivalul propriu-zis

   Un loc de corturi, un soi de asezare nomada primitiva si cu spirit benevolent. Un cort alb cu mancare si bere, si natural cu mese. Si o scena modesta cu un sistem decent si muzica buna. Departe de a dori sa prezint tot ansamblul intr-o lumina negativa prin folosirea unor cuvinte cum sunt primitiv si modest , mai degraba vreau sa subliniez faptul ca e un festival mic, un festival cuminte care pastreaza inca un aer de inocenta, precara, dar persistenta anul acesta. Lume buna, distractie curata scandal putin, genul de loc de unde mai degraba vi relaxat si cu bateriile reincarcate decat chiaun si mahmur. Probabil ca locatia cu accesul ei dificil ajuta, o data prin numarul redus de participantii si a doua oara prin genul de oameni care depun efortul necesar pentru a ajunge aici. Si totusi line-upul este spectaculos, si date fiind circumstantele se intampla sa ai impresia la un anumit moment ca esti mai degraba la o petrecere privata, mai ales cand dupa un pahar de tuica fiarta ridici ochii si vezi incetosat si aproape oniric cum la masa de langa tine trupa care urmeaza sa cante povesteste nepasator si relaxat.

Nu noi, altii, sper ca o sa se bucure ca reprezinta imaginea PadinaFest pe un blog obscur

In cealalta directie, scena si lavoarul

   Exista si activitati, pentru a aduce un omagiu cadrului montan, am auzit ceva de o tiroliana, niste catarari si un military park sau ceva de genul, cu probabil un fel de obstacole si un soldat calit in batalie urland porecle ilare catre participanti. Nu le-am vazut, pentru ca m-am plimbat in directia opusa, unde am dat convenient de stadnul unui nea mitica autohton cu fel si fel de licori ieftine. Si de un soi futurist, pentru anii 50, de cabana circulara. Vorba umbla ca activitatile oferite nu au fost pe cat de interesante se preconizau, nu stiu decat de ridicarea cu balonul la ancora, care intr-adevar facea concurenta unor pasari nezburatoare bete, cine stie, poate nu au avut destula sfoara. Cu toate rautatile trebuie sa recunosc prezenta balonului ca fiind o aditie cel putin interesanta, pentru mine ca privitor si fotograf amator cel putin. Si ca un ultim punct de interes legat de activitati, a existat si un workshop de fotografie pe care l-am ignorat din ingamfare si tendinte antisociale pronuntate, mai mult, cand am fost invitat prieteneste la o bere de catre un tip de la un stand, am inganat idiotic in directia lui cu un zambet autist si am mers mai departe, realizand candva mai tarziu, cum se intampla prea des, ca probabil faptul ca umblam cu aparatul in mana cuplat cu faptul ca era un stand care avea legatura cu fotografia declansase cumva situatia.

Ori tipii cu incidentul din golful mexic incearca sa-si reabiliteze imaginea in pasi mici, ori cineva a creat un logo neinspirat pentru BalonulPadina

   Ramane astfel la urma sa povestesc despre ce a insemnat sa fiu in locul asta in acest sfarsit de saptamana, experienta a fost placuta si festivalul a venit mai degraba ca o completare la cadrul montan, un fel de munte+, lucru probabil in concordanta cu intentia organizatorilor, muzica a fost buna, si dupa cum ziceam, trupe diverse si interesante. Normal, obligatoriul foc de tabara in fiecare seara, pe care unii tineri precoce au incercat sa-l aprinda mai repede de mistica ora 12, mancare buna si diversa, bere scumpa si nasoala, dar in rest preturi normale. Interesant de notat si fascinant pentru mine intr-un mod nedumerit a fost tot mai des intalnitul sistem pe jetoane, o varianta blanda si flexibila, cu rascumparari, divizibilitate si un usor loc de manevra dar a carui utilitate a ramas la fel de misterioasa pentru mine si dupa ce am participat la el. Ma gandesc ca e vorba de contabilizare, prevenirea fraudei sau poate, mult mai interesant, o conspiratie masiva a fabricantilor de polimeri sintetici si a fabricilor de albastru de prusia (parca erau albastre) .

Nu mai stiu cine canta in poza asta, da stiu ca a fost fain

Focul. Mistic. Cald.

Misterul se adanceste.


Anthony Bourdain’s Kitchen Confidential

via travelchannel.com

Ok, primele lucruri la inceput: Exista editura Litera care are o colectie de literatura premium,  mai tarziu si o explicatie.

     Pe Bourdain am inceput sa-l cunosc in felul in care cunosti multi oameni din cultura populara de azi. Mentionat aici, discutat acolo si astfel ramas mult timp undeva la periferia cunostiintelor mele constiente. Apoi intr-un moment de revelatie mi-am dat seama ca emisiunea pe care o realizeaza este exact ce iubesc mai mult in ce priveste emisiuniile TV, mancare si calatorie. Da, am vazut si episodul de reputatie infama cu Romania si m-am si mirat de parerile dragilor mei compatrioti dintre care unii probabil ca traiesc in locuri unde lumina doar cu greu ajunge (vizitati blogul lui Anthony si cititi comment-urile la post-ul cu Romania). Omul e sincer, si asta se vede in tot ce face, si are genul de personalitate care te atrage tot mai mult si prin care reuseste sa te distreze in orice situatie s-ar gasi. Nu a trecut astfel prea mult timp si am reusit sa ajung la originia faimei sale. Undeva prin anul 2000, fiind un chéf la un restaurant newyorkez si cochetand cu literarul a scris un articol in Times despre mici chestii la care sa fii atent cand mergi sa mananci la restaurante, un fel de ponturi din interior.

    Restul e literalmente istorie, articolul a avut succes salbatic si s-a dezvoltat rapid intr-o carte. Am ales sa discut despre autor in introducere dintr-un motiv simplu si destul de evident, cartea este o autobiografie presarata cu tot felul de povesti si sfaturi din lumea culinara, o autobiografie captivanta si tumultoasa, la fel ca viata personajului. Reuseste sa te poarte intr-un ritm amagitor de usor prin locurile si prin intamplarile care l-au marcat si de care, dupa o viata de lucrat in industria culinara isi aminteste cu drag. La fel ca omul, cartea e cinstita, nu face compromisuri nici la limbaj,  nici la intamplari, si ajunge sa spun ca e presarata cu destule chestii deocheate si povestiri strambe incat sa te faca sa te uiti mai atent la fiecare bucatarie de restaurant pe langa care treci. Imaginea pe care o picteaza bransei si profesiei de bucatar cu siguranta te va face sa te uiti cu alti ochi la barbatii si femeile care o populeaza, eu cel putin am acum un interes admirativ in ochi, de fiecare data cand imi este permis sa fur o privire in lumea bucatariilor profesionale.

    Cartea merita, si cel mai mult merita, daca aveti ocazia, sa va luati audiobook-ul narat chiar de autor, audible avea la un moment dat niste oferte interesante. Ok, asta e pe langa un exercitiu in exprimarea unei opinii in scris si participarea mea la concursul de aici, de unde si prima propozitie.


Un gratar

 

   E punctul acela din zi in care dimineata trece usor inspre amiaza, e un punct care retrospectiv sti ca exista dar sunt rare cazurile in care il remarci cand se intampla. La fel exista unele zile in care din punctul acela incepe sa se adune un soi nou de atmosfera, de stare de spirit, imperceptibil, cu doar o schimbare fina a perspectivei si cu un fel special de lumina, calda si imbietoare, chiar si atunci cand soarele nu se vede direct. Si dupa o vreme, daca ai noroc si esti un spcimen exemplar de lene molesitoare, auzi cum afara cineva sparge lemne. Si sti ca nu mai dureaza mult pana ce energia care s-a strans atat de furisator v-a exploda in ceva extraodinar.

 

      Focul arde troznind din cand in cand, ca sa-ti aminteasca parca de natura lui salbatica, sa nu cumva sa cazi prea adanc in reverie cu un pahar rece in mana si o zi calda in spate. Da, vreau sa scriu un elogiu gratarului. Si cine a ajuns sa citeasca pana aici sper sa nu fie dezamagit cand o sa continui cu, in fond, o descriere simpla a fenomenului, a experientei. Fara intamplari, fara retete, fara actiune si fara nimic macar putin palpitant. Vor fi totusi poze dupa cum ati putut observa.

 

 

    E mancare, si mancarea e buna, ba mai mult decat atat, e carne, si carnea e si mai buna, asta daca nu esti vreun vegetarian intepat. Si pentru a incheia, e carne prajita la flacara focului atotputernic, minunea lumii preistorice si la propriu lumina care a calauzit drumul omului. In mod clar, gratarul e mai mult decat o masa, e o experienta care vorbeste celor mai adanci si primitive parti din psihicul nostru si intr-adevar, e ceva special in a prepara si in a gati carnea la foc deschis, sau pe carbuni ca sa fiu mai precis.

     E deosebit sa privesti cum din ceva rosu, sangeros si rece devine o bucata aburinda de dragoste pentru stomacul tau. E deosebit sa faci un gratar alaturi de oameni dragi, sa transformi o utilitate intr-un pivot pentru o zi sau un eveniment si sunt convins ca pe langa aspectul gastronomic deloc de neglijat, prilejul de interactiune sociala si cultura sociala formata in jurul acestui gen de activitate ajuta sa impinga un „gratar” dincolo de necesitate si ii confera aceea dimeniune in plus, dimensiune care il face cu adevarat extraordinar.

 


Constructii…

   Am trecut cu masina intr-o zi pe langa parc, si dintr-o fericita intoarcere a capului am surprins, printre distractiile multicolore ale unui mic parc de joaca pentru copii, santierul de la picioarele noului stadion. Mintea a inceput atunci sa-mi fuga la fel si fel de idei. Imi imaginam de exemplu ca asa trebuie sa lucreze fotografii buni, prin imbinarea atat a diverselor strucuturi intr-o compozitie armonioasa cat si prin cununarea mult mai subtila a diverselor simbolisme care iau nastere din elementele amintite.

   Mi-am propus atunci sa revin. Si astfel, intr-o sambata fierbinte, mult prea calda pentru cerul senin si ora crepusculara, o sambata in care alte planuri au reusit sa ma ocoleasca, mi-am amintit de micul parc si am pornit. Fiecare structura rasarita si care tine cat de cat la ea imi insipra un aer de urgenta, senzatia tangibila ca momentul trece si nu se mai intoarce nici o data. Constructiile mari, cum e de altfel si stadionul nou, vor fi institutii sociale care vor transcende scopul utilitar si se vor inclesta in constiinta sociala. Generatii intregi il vor admira, va aparea probabil in milioane de fotografii si va bucura mutlimi de nemasurat pentru probabil zeci si sute de ani. Dar o singura generatie il va putea vedea ridicandu-se. Avem oare ceva de castigat prin faptul ca suntem marotri la aceasta crestere?

 

    E o cladire, o bucata de beton si fier care mai mult de cat orice ne incurca. Zgomot. Praf. Strazi blocate. Copii care se joaca pe fundal de buldozere, macarale si diferite alte utilaje de utilitate misterioasa. E un punct de asteptare mai mult decat orice, amintirea prafuita ca ne asteapta ceva bun in viitor. Si totusi, constructia, oricare constructie in fond, e mai mult decat atat. E incarcata cu realizarea, constienta sau nu, ca reprezinta o schimbare.

   Poate un punct de decizie, un fel de rascruce in timp si spatiu, e o proiectie inspre viitor si, ce e cel mai important, e ca e expresia starii de spirit a momentului de fata. E, voit sau nu, o bucata materializata din vremurile in care traim si care ne da un sentiment de mandrie, poate nefondata, ca am fost martori la ea. Si ce inseamna atuci ca aproape disloca un loc de joaca pentru copii? Ce metafora profunda zace in jocul ametitor al caruselului si in pirueta macararelor? In jocul copiilor de-a soferul in diferitele masinute pe fundalul adevaratilor soferi de buldozere si camioane? Probabil mai mult decat realizarea ca impreuna reprezinta o scuza al dracului de buna de a poza un santier, relevant intr-un mod obscur pentru mine, dar plictisitor ca naiba singur. Si ceva cu juxtapozitia elementelor simbolice…sunt sigur.